arhivă

Plasticul Cancerigen

Anunțuri

Autoritatile cauta hormonul de crestere propriu-zis, dar nu au cum sa-l gaseasca. Motivul: industria de crestere a animalelor nu il foloseste de fapt. Faptele raman: mancarea e invadata de hormoni care au rol in cresterea accelerata.
Nu este singura dereglare pe care o provoaca organismului uman. Iar cel mai periculos pare a fi estrogenul – hormonul sexual feminin.
In Spania, o echipa de cercetatori s-a incapatanat si a detectat intr-un pahar de lapte vreo 20 de feluri de analgezice, antibiotice si hormoni sexuali feminini. Macar sa stim de ei! In America, nici hormonii de crestere a masei musculare nu fac rau – fiindca apar in carne in cantitati foarte mici. Si totusi, europenii nu vor in farfurie asemenea hormoni. Si in ciuda faptului ca ne-am ferit de ei, avem probleme tot mai mari cu obezitatea si pubertatea precoce.
Endocrinologii cunosc bine efectele hormonale ale mancarurilor, fiindca le-au descoperit din greseli de reteta: la inceputul erei fast-food, in America, un oras intreg care a mancat hamburgeri din gaturi de vite s-a intoxicat cu hormoni tiroidieni. Dovada ca nu e nevoie sa pui cu lingurita hormoni in mancare.
Iar agricultura moderna trateaza si plantele cu hormoni ca sa faca mai multe fructe: e dovedit faptul ca rosiile ale caror flori au fost inmuiate in solutie hormonala au varful tuguiat si mai putine seminte. Noroc ca noi avem soiul de rosii cu tugui, asa ca nu ne mai batem capul. Insa endocrinologii sunt deja convinsi ca hormonii feminini din plante – fitoestrogenii – fac rau copiilor.

Hormonii din mancare sunt putin studiati. Iar realitatea e ca zeci de mii de copii romani devin obezi sau fac sani de la 5 ani, chiar daca sunt baieti, iar la 20 sunt susceptibili de infarct si speranta lor de viata scade cu 25 de ani.
Adica ficat gras! Iar obezitatea e o boala incurabila. Pana nu demult, doar adultii ajungeau pe masa de operatie ca sa-si micsoreze stomacul, si odata cu el pofta nebuna de mancare. Azi, domnul chirurg opereaza chiar si copii de 10 ani. Si in timp ce domnul opereaza pe banda rulanta oameni care nu-si mai pot stapani hormonii foamei – numiti „grelina” – endocrinologii de la Institutul I.C.Parhon ne anunta ca bolile hormonale sunt din ce in ce mai ciudate:
In timp se dezvolta cancerele hormonodependente: de san si uter. Iar azi, fac cancer de san si barbatii. Dar cea mai fantastica este evolutia femeilor din ziua de azi.

Daca algoritmul ramane valabil, peste vreo 30 de ani, fiicele noastre vor deveni femei la opt ani, iar baietii se vor lupta tot mai des cu hormonii feminini care le invadeaza corpul si ii impiedica sa devina barbati? Ce va fi peste 100 de ani? Nu exista prognoze.

In anii ’60, un profesor a fost trimis intr-o fabrica de medicamente sa rezolve tulburarile hormonale ale angajatilor. Pana la acest accident, intreaga Europa medicala credea ca un anume hormon in exces deregleaza doar glanda care il produce, dar pacientii profesorului Dumitrache aveau intreg sistemul hormonal dat peste cap.
Au mai trecut 40 de ani, pana cand s-a descoperit ca suntem invadati de hormoni feminini din plastic: bisfenol A si ftalati – doua substante chimice care imita perfect hormonii. Abia anul trecut, Comisia Europeana a hotarat sa interzica biberoanele din plasticul cu efect hormonal, ca sa protejeze macar nou-nascutii. Dar … ganditi-va ca absolut tot ce mancam e ambalat in plastic: pana si mancarea bio.
Si uneori cantitatile mici sunt mai periculoase decat cele mari. De exemplu atrazina – un ierbicid permis in culturile de porumb din Europa. Americanii au interzis atrazina, dupa ce au constatat ca in cantitati minuscule, imita hormonii feminini. Au nimicit o specie de pesti intr-un lac.
Unii specialisti spun ca verificarile autoritatilor sunt apa de ploaie, ca pierd vremea cautand hormonul de crestere propriu-zis si ignora complet sutele de substante care accelereaza cresterea si pot provoca dereglari la om.
Cercetatorii au dovedit ca substantele care imita hormonii se transmit de la mama la copil. Si nu sunt doar in furaje, pesticide si ambalaje, ci si in sacii si canistrele de E-uri. Iar un om modern mananca in medie 3 kilograme de e-uri pe an. Si mai e un set de hormoni pe care ni-l serveste industria alimentara, cei ai stresului: cortisol si adrenalina.
Animalele crescute in fermele intensive sufera de stres permanent. Cruzimea industriei e evidenta: puilor li se taie ciocul, fara anestezie – ca sa nu se canibalizele – traiesc cu o durere permanenta, gainile sunt depozitate si pe cate 5 etaje, in custi inguste. Ouale cat mai mari, le provoaca dureri, sug toate resursele din organism, asa ca 35% ouatoare au oase rupte, osteoporoza si cancer. Si ele ajung in farfurie.

Pana in 2010, pasarile din ferme intensive se invarteau captive pe un spatiu cat o foaie A4. Acum, UE a obligat fermierii sa mareasca un pic custile. Dar pasarile traiesc aceeasi zilnica disperare: cautand un loc ascuns de ouat, cautand pamant, sa scurme, si o craca pe care sa se cocoate – pentru somn. Nu degeaba bunicii nostri puneau scanduri in cotete.
In Romania, majoritatea fermelor sunt cu custi – si ofera oua cu cod 3 – de la gainile supuse la cea mai grea carcera. Nu exista coduri care sa ne spuna cat de fericita a fost vaca de la care bem lapte – fiindca intr-un pahar poate sa fie lapte de la sute, mii de vaci – fara sa stim ce medicamente au luat, ce tratamente hormonale au facut, aceeasi problema e si cu carnea si grasimea animala.
Un studiu facut in Scotia pe adulti, ai caror mame au tinut in anii 70 diete cu carne in timpul sarcinii, a descoperit ca acestia sufereau de probleme cardiace, din cauza hormonului cortisol, in exces. Studiile sunt la inceput, iar autoritatile europene au admis voalat ca proasta stare a animalelor ne imbolnaveste. Dar valva pe care a facut-o stresul gainilor in Romania – a inspirat noi concepte de marketing.
Si miraculoasa licoare cu complex de vitamine sintetice si un pic de acid formic – descoperit in furnici si niscaiva otet sintetic – a rezolvat problema stresului – macar prin autosugestie – si doar partial!
Zeci de mii de copii asteapta de la industriasii agro-alimentari mai putina ipocrizie si mai multa constiinta – chiar cu riscul de a pierde ceva din profit.
Pana atunci, medicii ne sfatuiesc sa mancam … cat mai putin.

Plastic Straw Sticking Out of Seaweed by Stephen Dyrgas

Din datele furnizate de marii producători de paie din plastic, rezultă că peste 500 de milioane de bucăţi  sunt folosite zilnic în Statele Unite ale Americii. Cele mai multe dintre ele în industria fast-food. De fapt, se estimează că numai în restaurantele Mc Donalds se folosesc cel 60 de milioane de paie din plastic în fiecare zi (la nivel global). Mai mult, paiele din plastic au devenit parte integrală, deşi nu esenţială, a culturii cafelei şi băuturii în America.

Nu e, atunci, deloc surprinzător faptul că potrivit informaţiile adunate de Ocean Conservancy în timpul Zilei Internaţionale a Plajelor Curate (eveniment anual) paiele se află între primele 10 articole culese de pe plajă de către voluntari.

Obiceiul băutului cu paiul e mai vechi decât ne putem imagina. Printre primii care l-au folosit au fost sumerienii, în antica Mesopotamie, între 3000 – 5000 îHr. La acea vreme însă paiele erau făcute din materiale naturale, cum ar fi tulpini de cereale, şi erau folosite pentru a bea bere. Paiul e folosit în America de Sud încă din secolul al XVI-lea, când a fost descoperit mate .

Paiul modern a fost inventat la 3 ianuarie 1888 de către omul de afaceri american Marvin Chester Stone, proprietarul unei fabrici în care se ambalau ţigări. Paiul lui Stone era la origine din hârtie, măsura aproape 22 de centimetri şi era suficient de larg cât să nu lase să treacă sâmburii de lămâie. Fabrica lui Stone a început să producă paiele din hârtie la 1906, când a fost inventată maşina cu ajutorul căreia se produceau.

Paiul flexibil din hârtie, o uşoară dar importantă modificare care i-a crescut popularitatea, a fost inventat de către americanul Joseph B. Friedman, în 1938. Friedman a inventat mai întâi conceptual în timp ce-şi privea fiica căznindu-se să bea o răcoritoare cu un pai rigid. Paiul flexibil a fost vândut cu success, mai ales spitalelor.

S-a trecut la plastic îm anii ’60, când materialul a devenit cel mai ieftin şi durabil de pe piaţă. McDonalds a contribuit la creşterea consumului de paie din plastic când a dezvoltat paiul mult mai larg. Plasticul e rezistent, nu se îmbibă cu lichid şi e la mare modă. Conceptul a prins repede, iar acum paiele din plastic sunt disponibile la preţuri care nu se compară cu alternativa.

Se duc însă lupte pentru a reduce consumul, la nivel local, naţional şi internaţional,. Un grup de staruri pop din Vietnam au colaborat cu 350.org la Campania Spune NU paiului pentru a-i încuraja pe oameni să reducă şi chiar să elimine paiele din viaţa lor.

Un băiat de 9 ani din New England (SUA) a pornit o campanie fără pai la el la şcoală. A câştigat recunoaştere la nivel naţional iar iniţiativa lui a dus la naşterea Be Straw Free Organization.(Organizaţia Renunţă la Pai). Organizaţia promovează alternative la paiele din plastic şi-i încurajează pe oameni să renunţe la paie.

Voluntarii SF Surfrider (San Francisco- SUA) au pornit o mişcare underground pentru renunţarea la paiele de băut şi-i încurajează pe clienţii restaurantelor, barurilor şi cafenelelor să-şi ceară băutura fără pai. . Multe localuri din zonă sunt deja cu un pas înainte şi le oferă clienţilor paie din hârtie sau din material compostabil.

Sursa articolului: Ban the bag!

La rând la magazin, casierul îi spuse femeii mai în vârstă că pungile de plastic nu sunt bune pentru mediul înconjurător. Femeia își ceru scuze şi îi se scuză: „Pe vremea mea, noi nu aveam chestia asta cu ecologia”.

Așa e, pe vremea ei, lumea nu avea chestia asta cu ecologia.

Pe vremea aceea, oamenii returnau la magazin sticlele de lapte, sticlele de Coca-Cola şi sticlele de bere. Magazinul le trimitea înapoi la zfabrică să le spele, să le sterilizeze şi să le umple din nou, folosind întruna aceleaşi sticle. Aşa că ele erau cu adevărat reciclate.

Dar, pe vremea ei, lumea nu avea chestia asta cu ecologia.

Pe vremea ei, oamenii urcau scările pe jos, pentru că nu aveau scară rulantă în fiecare magazin și în la serviciu. Se duceau pe jos la magazinul alimentar şi nu se urcau într-o maşină de 300 CP de fiecare dată când trebuiau să meargă la o distanță de două străzi.

Dar doamna are dreptate: pe vremea ei, lumea nu avea chestia asta cu ecologia.

Pe vremea aceea, lumea spăla scutecele copilului fiindcă nu avea de unică folosință. Uscau rufele pe sârmă, nu într-o maşină care înghite energie și care arde până la 220 volţi – energia eoliană şi cea solară uscau cu-adevărat hainele. Copiii purtau haine de la fraţii sau surorile lor mai mari, nu întotdeauna haine nou-nouţe. Cizmarii le reparau încălțările, așa că țineau zeci de ani.

Dar bătrâna din povestea noastră are dreptate: pe vremea ei, lumea nu avea chestia asta cu ecologia.

Pe vremea aceea, lumea avea în casă un televizor, sau un radio – nu câte unul în fiecare cameră. Iar televizorul avea un ecran mic, de mărimea unei tăvi de pizza, nu cât suprafața României. În bucătărie, lumea amesteca şi combina ingredientele cu mâna, fiindcă nu avea aparatele electrice care să facă totul într-o clipită. Atunci când împachetau ceva fragil ca să-l trimită prin poștă, oamenii foloseau teancuri de ziare pentru protecţie, nu polistiren sau folie de plastic cu bule.

Pe vremea aceea, nimeni nu pornea un motor şi nu consuma benzină doar ca să tundă gazonul. Se folosea o mașină de tuns care se împingea și era, deci,  acționată de puterea umană. Oamenii își făceau condiție fizică muncind, așa că nu aveau nevoie să meargă la un club sportiv ca să alerge pe benzi de alergare, acționate de energie electrică.

Dar femeia are dreptate: pe vremea aceea, lumea nu avea chestia asta cu ecologia.

Oamenii beau apă din fântână când le era sete şi nu foloseau pahare sau sticle de plastic. Îşi umpleau la loc stilourile cu cerneală, nu cumpărau unul nou, şi înlocuiau lamele  din aparatul de ras, nu aruncau întregul aparat doar pentru că s-a tocit lama.

Dar, pe vremea aceea, lumea nu avea chestia asta cu ecologia.

Atunci, oamenii luau tramvaiul, iar copiii mergeau cu bicicleta la şcoală sau cu autobuzul şcolar, nu-și transformau mamele într-un serviciu non-stop de taximetrie. Aveau o priză electrică într-o cameră, nu un set întreg  care să alimenteze o duzină de aparate electrice. Şi nu aveau nevoie de un gadget computerizat care să primească semnal transmis de sateliţi aflați la 3.000 km în spaţiu ca să găsească cea mai apropiată pizzerie.

Dar, pe vremea aceea, lumea nu avea chestia asta cu ecologia!

sursa: miscellania.com
traducere: Mihaela Istrati


Materialele plastice sunt extrem de diferite din punctul de vedere al compozitiei chimice, proprietatilor si posibilelor moduri de folosire si sunt larg raspandite in societate si in mediul inconjurator.

In ultimii 15 ani, productia anuala globala s-a dublat, ajungand la 245 milioane de tone in 2008. Multi compusi chimici folositi la fabricarea plasticului sunt periculosi pentru sanatatea umana si pentru mediu. Acestia, impreuna cu produsele aflate in proces de degradare, pot fi eliberati in timpul ciclului de viata al produsului din plastic.

Polimerii care intra in compozitia plasticului nu sunt considerati otravitori, dar plasticul mai contine si anumiti monomeri reziduali, produse chimice de polimerizare, produse de degradare si aditivi care au proprietati toxice.

Oamenii, animalele, plantele si microorganismele sunt expusi la un mare numar de chimicale eliberate din diverse surse care pot patrunde in organisme pe mai multe cai. Multe dintre aceste substante nu dauneaza luate singure, in concentratii mici, dar insumate, chiar si pe perioade mici de timp, pot duce la efecte grave asupra sanatatii mediului si mediului inconjurator.

Diversitatea chimica, abundenta si periculozitatea sunt una dintre cele importante provocari la adresa mediului, in zilele noastre iar principala problema este ca nu exista suficiente cunostinte pentru a proteja omenirea si mediul impotriva tuturor acestor substante chimice, care, conform Inventarul european al substantelor chimice comerciale existente (EINECS) este cu putin peste 100.000 (Ex BCE, 2011).

Polimerii si produsele din plastic care se afla in centrul acestei teze sunt extrem de diferiti, atat in privinta compozitiei chimice cat si proprietatilor si destinatiei de folosinta. Mai multe substante periculoase pot fi emise in timpul ciclului de viata al unui produs din material plastic si, avand in vedere numarul in continua crestere, omniprezenta si persistenta produselor din plastic in mediu, este nevoie de o evaluare a pericolelor si riscurilor din prezentul grup de materiale.

Obiectivul general al acestei teze a fost studiul riscurilor provocate asupra mediului si a sanatatii de catre chimicalele din produsele si polimerii de plastic, dintr-o perspectiva toxicologica.

Concluzile le gasiti in documentul:
DOWNLOAD STUDIUL

Stiu ca e inaltator sentimentul care te incearca in momentul in care arunci gunoiul si stii ca nimic nu se iroseste, din moment ce ai curatat si sortat toate resturile menajere, iar plasticul, sticla si cartonul merg la reciclare.

La o adica, puteai sa le arunci pe toate la gramada . Esti insa responsabil si crezi in reciclare. Dar care este adevarul din spatele acestui proces? Ce se intampla dupa ce pleaca masina de gunoi? Resturile cu grija sortate de tine ajung pe mana celor care le transforma.

Aici apare insa pericolul:
Nu e nicio urma de indoiala, reciclarea nu este inutila, doar ca, in acest fel, lumea va continua sa cumpere produse din plastic, convinsa ca, odata ajunse la gunoi, vor fi reciclate, asadar mediul nu are de suferit.

Total gresit: de exemplu, in orasul Telluride din statul american Colorado, cei care nu sunt de acord cu eliminarea pungilor din plastic au sustinut ca acestea pot fi eficient refolosite, daca s-ar infiinta statii cu saci de reciclare in magazinele alimentare locale. Asadar, ar fi fost multumiti sa se intoarca mereu la magazine cu pungile uzate, in loc sa foloseasca sacose din materiale textile. Acelasi efort, dar cu grave efecte asupra mediului inconjurator, doar din comoditate.

Adevarul este ca reciclarea plasticului este costisitoare si face prea putin pentru a atinge obiectivele de reciclare.
Ca sa va lamuriti, iata 7 conceptii gresite despre reciclarea materialelor plastice, si Retorica industriei

Cinci strategii de reducere a impactului asupra mediului de catre materialele plastice:

1. Reducerea utilizarii
Selectati materialele de ambalare care sunt reciclate in ambalaje noi – cum ar fi de sticla si hartie. Dacă oamenii refuza plasticul ca material de ambalare, industria va scadea productia, iar problemele asociate- cum ar fi consumul de energie, poluarea si efectele adverse asupra sanatatii- se vor diminua.

2. Reutilizarea containerelor
Deoarece recipientele din plastic pot fi refolosite de aproximativ 25 de ori, refolosirea lor poate duce la o reducere substantiala a cererii de plastic de unica folosinta si implicit consum redus de materiale si energie, cu urmari importante in reducerea impactului asupra mediului. Proiectantii de containere vor lua in considerare atat soarta recipientului dincolo de punctul de vanzare cat si calitatea “serviciului” oferit de catre acesta. „Proiectarea pentru serviciu” se deosebeste radical de „proiectarea pentru eliminare”.

3. Cere-le producatorilor sa-si ia inapoi rasinile
Obtine de la producatorii de plastic implicarea directa in reciclarea si, in consecinta, inchiderea “buclei” de existenta a plasticului. Acest lucru ii poate stimula sa-si reconsidere strategia in privinta produsului pe care il vor urmari de la nastere si pana la moarte. Asigurati mai usor reprocesarea prin limitarea numarului de tipuri de containere şi forme, folosind doar un singur fel de rasina , facand containere pliabile, eliminand pigmentii, folosind adezivi dispersabili pe baza de apa pentru etichete si eliminand treptat metalelor asociate, cum ar fi inchizatorile din aluminiu. Fabricantii de containere si rasini pot contribui la dezvoltarea infrastructurii de reprocesare prin reprimirea deseurilor de plastic de la consumatori.

4. Cereti, prin intermediul legii, continut reciclabil
Solicitarea ca in compozitia containerelor sa fie inclus un anumit procent de plastic reciclat reduce cantitatea de material nou intrat in ciclul de productie.

5. Standardizarea etichetarii si a informarii publicului
Triunghiul de sageti, ca in imagine, e inselator si ambiguu. Folosirea etichetelor standardizate, semnificativ diferite pentru „reciclat”, „reciclabil,” si „facut din plastic tip X”, trebuie extinsa.

sursa http://bagitmovie.wordpress.com/2011/03/05/the-recycling-myth-by-rebecca-mayer/